Nu e treaba ta!

Nu e treaba ta!
Not your job!

Dacă te-ai întrebat măcar o dată “De ce mi se întâmplă mie?”, atunci acest articol este pentru tine. 

*** For English, scroll down!

Trenul s-a oprit în cele din urmă în stația cu nume indescifrabil. Îmi e imposibil să rostesc cuvântul cu voce tare. Ceva mă retine, doar că nu înțeleg exact ce. Văd ca prin vis călătorii grăbiți, 🚅🚄care se îmbulzesc spre ieșire. Instinctul îmi spune să rămân în compartiment și să aștept netulburată să se potolească furtuna de voci nerăbdătoare.  

Ciudat…noi toți avem o destinație în gând, un scop care ne pune în mișcare. Ideea m-a frapat încă de la început. Noi, ca și indivizi, suntem uniți de un sentiment sau impuls comun. Fiecare dintre cei treizeci de pasageri care am ales să călătorim în acest moment în timp, taman în districtul X, la o oră așa târzie spre miezul nopții, avem o certitudine; una care se adaugă cu succes celorlalte incertitudini ale vieții.⏳👉

destinatie_in_gand

Ce fel vine asta? Adică nu știm cu adevărat nimic. Ce credem că stăpânim sunt de fapt niște așa zise iluzii denumite generic speranță. Fugim după ceva, alergăm chiar. Nu avem idee unde ne va duce, dar e in regulă. Ne trezim în fiecare dimineață cu același gând, că va fi o zi ca toate celelalte. Ne ocupăm de treburile zilnice pentru care nu ne ajunge o eternitate întreagă să ne plângem. Detestăm existența pe motiv că “de ce nouă ni se întâmplă?”💙💙💙 Poate nu vom ști niciodată. Oare ceva din ce facem poate impacta profund existența colectivă a omenirii? Poate că da sau poate că nici nu e treaba noastră. Noi nu trecem prin timp, ci timpul trece prin noi cu fiecare secundă, moment, amintire. Suntem aici acum sau nu mai suntem deloc. Poate că treaba noastră e doar să fim.

de ce mi se intampla mie?

Peronul suspendat în timp îmi pare dintr-o dată un fel de furnicar neobosit. Zilnic trenuri pleacă, altele se întorc și cu altele nimeni nu se va mai întâlni vreodată.💪🧡 Pretextul perfect pentru ca prieteni dragi și pierduți să se regăsească, bunici care își văd poate pentru prima oară nepoții neastâmpărați să verse lacrimi de fericire, iubiți să își scrijelească dragostea eternă pe tabla rece a compartimentului lor. Și da, poate că toate trenurile seamănă între ele. Ce le face însă așa speciale sunt însă oamenii care își trăiesc  zilnic durerile, bucuriile, speranțele sau curajul. 🚅🚄⏳😘😘Așa că, data viitoare când vei vrea să te întrebi dacă existența ta contează, poți face ceva. Du-te. Ia-ți un bilet de tren cu o destinație la întâmplare. Stai puțin și privește în jur. Vei înțelege instant că toate acele trenuri sau destinații nu ar exista în lipsa călătorilor, ca noi.

Fiecare dintre noi susținem viața, fiecare în felul lui.

Pe curând,

Marina

The train finally stopped at the station with an indescribable name. It’s impossible for me to say the word out loud. Something reminds me, I just do not understand exactly what. I see dreamed hurried travelers, 🚅🚄💙who climb to the exit. The instinct tells me to stay in the compartment and wait for the net to let down the storm of impatient voices.

Strange … we all have a destination in mind,⏳😘 a purpose that moves us. The idea has striken me from the beginning. As individuals, we are united by a common sense or impulse. Each of the thirty passengers who chose to travel at this time inof the night,  in X district, at an hour late at midnight, we have a certainty; one that successfully adds to the other uncertainties of life.⏳👉

destination_in_mind

How this come? I mean, we really do not know anything. What we think we know,  in fact are so-called illusions called generic hope. We run after something, we are even acceleratingrun right. We have no idea where it will take us, but it’s okay. We wake up every morning with the same thought that it will be a day like all the others. We deal with daily affairs for which we do not have enough time to complain against. We hate existence on the grounds that “why is this happening to us?” 💙💙💙Maybe we will never know. Does anything we do can deeply impact the collective existence of the mankind? Maybe it does or maybe it’s not our job either. We do not go through time, but time passes through us every second, moment, memory. We are here now or we are not at all. Maybe our job is just to be.

why does it happen to me

The time-suspended platform seems to me suddenly a kind of tireless ant. Every day trains leave, others come back and with some of them, we will never meet again. The perfect 💪🧡pretext for loving and losing friends to find them again, grandparents who can see for the first time their unkind grandchildren sheding happiness tears, lovers to write their eternal love on the cold wall of their compartment. And yes, maybe all trains resemble one another. But what makes them so special are the people who live their pains, joys, hopes, or courage every day. 🚅🚄😘😘So, next time you want to wonder if your existence matters, you can do something. Go! Take a train ticket with a random destination. Wait a minute and look around. You will instantly understand that all those trains or destinations would not exist in the absence of travelers like us.

Each of us support life, each in his/her own way.

See you soon, 

Marina

marina

A firm believer. 100% WRITING WITH SOUL. I exist to write, I write to exist!

This Post Has 2 Comments

  1. Superb 🙂

    1. Ioana dragă,

      Mersi din suflet!!! 😉

      Cu drag,
      Marina

Leave a Reply

Close Menu