Nu e treaba ta!

Nu e treaba ta!

Dacă te-ai întrebat măcar o dată “De ce mi se întâmplă mie?”,atunci acest articol este pentru tine. 

Trenul s-a oprit în cele din urmă în stația cu nume indescifrabil. Îmi e imposibil să rostesc cuvântul cu voce tare. Ceva mă retine, doar că nu înțeleg exact ce. Văd ca prin vis călătorii grăbiți, care se îmbulzesc spre ieșire. Instinctul îmi spune să rămân în compartiment și să aștept netulburată să se potolească furtuna de voci nerăbdătoare.  

Ciudat…noi toți avem o destinație în gând, un scop care ne pune în mișcare. Ideea m-a frapat încă de la început. Noi, ca și indivizi, suntem uniți de un sentiment sau impuls comun. Fiecare dintre cei treizeci de pasageri care am ales să călătorim în acest moment în timp, taman în districtul X, la o oră așa târzie spre miezul nopții, avem o certitudine; una care se adaugă cu succes celorlalte incertitudini ale vieții.

Ce fel vine asta? Adică nu știm cu adevărat nimic. Ce credem că stăpânim sunt de fapt niște așa zise iluzii denumite generic speranță. Fugim după ceva, alergăm chiar. Nu avem idee unde ne va duce, dar e in regulă. Ne trezim în fiecare dimineață cu același gând, că va fi o zi ca toate celelalte. Ne ocupăm de treburile zilnice pentru care nu ne ajunge o eternitate întreagă să ne plângem. Detestăm existența pe motiv că “de ce nouă ni se întâmplă?” Poate nu vom ști niciodată. Oare ceva din ce facem poate impacta profund existența colectivă a omenirii? Poate că da sau poate că nici nu e treaba noastră. Noi nu trecem prin timp, ci timpul trece prin noi cu fiecare secundă, moment, amintire. Suntem aici acum sau nu mai suntem deloc. Poate că treaba noastră e doar să fim.

Peronul suspendat în timp îmi pare dintr-o dată un fel de furnicar neobosit. Zilnic trenuri pleacă, altele se întorc și cu altele nimeni nu se va mai întâlni vreodată. Pretextul perfect pentru ca prieteni dragi și pierduți să se regăsească, bunici care își văd poate pentru prima oară nepoții neastâmpărați să verse lacrimi de fericire, iubiți să își scrijelească dragostea eternă pe tabla rece a compartimentului lor. Și da, poate că toate trenurile seamănă între ele. Ce le face însă așa speciale sunt însă oamenii care își trăiesc  zilnic durerile, bucuriile, speranțele sau curajul. Așa că data viitoare când vei vrea să te întrebi dacă existența ta contează, poți face ceva. Du-te. Ia-ți un bilet de tren cu o destinație la întâmplare. Stai puțin și privește în jur. Vei înțelege instant că toate acele trenuri sau destinații nu ar exista în lipsa călătorilor, ca noi.

Fiecare dintre noi susținem viața, fiecare în felul lui.

Pe curând!

Leave a Reply

Close Menu