I can get no satsfaction…

I can get

no satisfaction……

For English scroll down!

Când mă gândesc la ce presupune să fim oameni, imaginația mă teleportează rapid pe o sârmă în mișcare care se întinde la infinit, la o distanță periculoasă deasupra pământului ceea ce face ca o eventuală căzătură să fie resimțită din toți rărunchii. O luptă nesfârșită de a ne agăța de această sârmă ne condamnă la un paradox. 😄😄😎Oricât de sigură și comfortabilă ar deveni această încercare de a sta în echilibru, la un moment dat intervine plictiseala, nevoia de nou, de explorare, de adrenalină, de nebunie revigorantă… parcă am vrea un pic de senzații tari. Totuși prea multă adrenalină dusă la extrem ne face pffff….una cu pământul, zguduiți în întreaga noastră ființă, realizând că nici așa nu e bine. Am riscat și ne-am revoltat față de rutină ca să realizăm cum ne-am ars la propriu…că prea multă aventură și impredictibil ne dă greață după un timp oricât de cool ar fi sentimentul. Să descoperim că ne simțim goliți de un scop mai profund, trăind la mila necunoscutului, fără rădăcini, niște eterni fugari. 

Dacă vă mai amintiți cântecul celor de la Rolling Stone, I can get no satisfation, atunci  v-ați prins ce încerc să zic cu rândurile de mai sus….încercăm, încercăm, încercăm să ne simțim mulțumiți de viața noastră, acest echilibru dureros dintre rutină și schimbare nesigură. Pas cu pas pare că și reușim până ne lovim de felia de tort pe care nu am putut-o refuza deși facem sală cu rigurozitate. La prima tentație, am mușcat cu înfiorare rămânând cu nimic altceva decât remușcări, la fel cum copii fiind  dărâmăm castelul de nisip muncit cu mânuța noastră pe malul mării pentru că un fir de nisip nu stătea cum vroiam noi. Tot efortul pentru…sau altă situație…ai o relație faină cu partenerul ca fix în excursia pe care o așteptai tot anul, să aveți un conflict oribil, fulgere și tunete, așa pe nepusă masă. Shit, s-o dus pe apa sâmbetei tot cheful tău și te simți pus(ă) la pământ again. Sau atunci când după ce ai economisit tot anul bănuț pe bănuț, te trezești că îți iei o geantă (am zis geantă, însă poate fi orice altceva, pălării în cazul meu sau obiecte de artă sau cercei handmade 🤗) total useless pentru că ai o slăbiciune pentru materialul fin de piele întoarsă din care e făcută deși gaura pe care o faci în buget te lasă falit. Cum vine asta? Să ne anulăm instant tot meritul, disciplina, curajul, angajamentul pentru un moment de slăbiciune?  Pentru o pasă proastă se merită să punem la îndoială tot ce am construit cu migală? Bitch, no! Să ne pedepsim aspru distrugând tot ansamblul, fie că e vorba de relație/economii/antrenamentele la sală sau pur și simplu castelul impresionant din nisip doar pentru că eram nemulțumiți de o chichiță? Răspunsul, ți-l las ție dragă cititorule/cititoareo.

niciodata suficient
niciodata suficient

 

Din perspectiva mea, e chiar amuzant, 👣👣👀mereu am considerat că noi oamenii suntem un paradox, unul cât se poate de real. Să vă dau un exemplu concret din viața mea. Acum ceva timp, să tot fie vreun an, mai bine, scriam pe blog direct din Turcia(cum o fac și acum), unde am avut parte de niște experiențe absolut pline de aventură, șoc cultural și tot pachetul. Oricât de intens trăiam atunci…la modul că nu știam sincer ce urma să îmi aducă ziua de mâine și aveam destul de puține certitudini pentru că spațiul era ocupat la maximum de sentimente, senzații tari, nou cât cuprinde, oameni noi, un val de emoții puternice și de ieșire din zona de confort, exact cum credeam că vreau. Totuși la finalul zilei realizam că oricât de emoționant, fain ar fi …..merge pentru o perioadă doar că nu la infinit. Toată această aventură își are rostul abia acum când e transformată din materie în amintire imortală. Doar când am ajuns pe perna mea de acasă, la cei dragi mie, doar în momentul în care am revenit la normal- experiența aceea a căpătat un înțeles mai profund. Pentru că nu putem cutreiera la nesfârșit, avem nevoie să ne întoarcem acasă, avem nevoie de un normal. E sănătos pentru creier așa. La un moment dat vom fi atrași spre această forță care ține planetele și stele la locul lor și le împiedică să ne cadă în cap. Se numește E-C-H-I-L-I-B-R-U! E-chi-li-bru! Echilibru! 😎Am cunoscut în călătoriile mele suficienți aventuroși și suficienți oameni așezați ca să știu ceva prețios, nici unul dintre ei nu era cu adevărat mulțumit cu o singură fațetă acoperită la nesfârșit…sunt amândouă. A fi uman se rezumă la acest joc amuzant dintre două extreme- dintre nou și cunoscut, soare și lună, mister și cunoaștere, chibzuință și risc. Hug!

Pe curând,

Marina 

English Version

When I think about what it means to be human,😄😄😎 imagination quickly teleports me on a moving wire that stretches endlessly, at a dangerous distance above the ground, which makes any eventual fall felt from all corners. An endless struggle to cling to this wire condemns us to a paradox. As safe and comfortable as this attempt to become in balance would become, at one point boredom, the need for new, exploration, adrenaline, invigorating insanity… as if we wanted some strong sensations. However, too much adrenaline rushes to the extreme makes us pffff… .one with the earth, shaking in our entire being, realizing that this is not good either. We risked and rebelled against the routine to realize how we burned ourselves … that too much adventure and unpredictability gives us nausea after a while no matter how cool the feeling would be. Let’s discover that we feel emptied of a deeper purpose, living at the mercy of the unknown, without roots, eternal fugitives.

If you still remember the song of Rolling Stone, I can get no satisfaction, then you got what I’m trying to say with the lines above … we try, we try, we try to feel satisfied with our lives, this painful balance between routine and unsafe change. Step by step it seems that we also succeed until we hit the slice of cake that we could not refuse even though we make room rigorously. At the first temptation, we bitterly cheered, leaving nothing but remorse, as children being crushed the sand castle worked with our glove on the seashore because a strand of sand was not what we wanted. All the effort for … or another situation … you have a good relationship with your partner as fixed in the trip you have been waiting all year, to have a horrible conflict, lightning and thunder, so on the table. Shit, it went all over your head on the water of your smile and you felt grounded again. Or when, after saving all year, you find yourself taking a bag (I said bag,🤗 but it can be anything else, hats in my case or art objects or handmade earrings) totally useless because you have a weakness for the fine leather material from which it is made, though the hole you make in the budget leaves you bankrupt. How’s that? Let us immediately cancel all the merit, discipline, courage, commitment for a moment of weakness? For a bad pass is it worthwhile to question everything we have built with a crumb? Bitch, no! Shall we punish ourselves by destroying the whole ensemble, whether it is relationship / savings / training in the room or simply the impressive castle in the sand just because we were unhappy with it when we were younger? The answer, I leave it to you dear reader.

balance in life
balance in life

From my perspective, it is really funny, 👣👣👀 I always considered that us humans- are a paradox, one that can be very real. Let me give you a concrete example from my life. Some time ago, to be still a year, better, I was writing on the blog directly from Turkey (as I do now), where I had some absolutely adventurous experiences, cultural shock and the whole package. As intense as I was then … as I didn’t really know what the day was going to bring me tomorrow and I had few certainties because the space was filled with maximum feelings, strong sensations, new as it encompasses, new people, a wave of strong emotions and getting out of the comfort zone, just as I thought I would. However, at the end of the day I realized that no matter how exciting, fain would be… ..they go for a period just not at infinity. All this adventure has its meaning only now when it is transformed from matter into immortal memory. Only when I got to my pillow from home, to my loved ones, only when I returned to normal – did that experience gain a deeper meaning. Because we can’t go wander forever, we need to go home, we need to go back to our normal. It’s healthy for the brain like that. At one point we will be drawn to this force that holds the planets and stars in their place and prevents them from falling into our heads. It’s called B-A-L-A-N-C-E! Balance! Balance! 😎 In my travels I have met enough adventurers and people who needed a certain security to know something precious, neither of them was truly satisfied with a single facet endlessly … we are both. Being human comes down to this fun game between two extremes – between new and known, sun and moon, mystery and knowledge, purpose and risk. Hug!

See you soon,

Marina

marina

A firm believer. 100% WRITING WITH SOUL. I exist to write, I write to exist!

Lasă un răspuns

Close Menu