Efemeride sau despre schimbarea indubitabilă a vietii

Efemeride

sau despre schimbarea indubitabilă a vietii

For English, scroll down!

 Îndrăgostiții până peste cap își jură în duș iubire eternă, câmpurile întregi cu maci își denotă măreția, florile doldora stau ciorchine pe trupurile pomilor, apele curg voioase, duse când mai rapid când mai tumultos, împinse de o forță care le ghidează drumul spre alte râuri.  Bucuria puiului de om de la începutul vieții îl face să izbucnească în râs din orice. La prima căzătură s-a dat de-a dura sau la sunetele ciudate pe care le aude în jur… râde neîntrebat. Acea bucurie beată care ne cuprinde în nopțile lungi de vară cu licuricii care susțin un concert doar pentru noi anume. Vedem peste tot joc și veselie, mustind, trăind, vibrând. AICI…AICI…AICI.

Ehhhhhh, dar asta nu va ține mult, sezoanele se vor succeda timpurile se vor schimba, oamenii care am fost atunci nu mai suntem acum. Pielea noastră cândva fină ca o petală de viorea se înăsprește odată cu gerurile lumii la care suntem martori și iarna își va fi făcut apariția.

 Noi cei plini de o frumusețe cântată în imnuri sau elogii de poeți sau romancieri,ne curgem, ne scurgem spre un apus roșiatic al vieții noastre ca semn al impermanenței, al schimbării. Nimic nu rămâne mai mult înghețat acolo în clipă decât i-a fost dat.

 Florile se transformă în cenușa unor ierburi tasate dar oare asta le fură ceva din frumusețe? 

Oare în univers o frunză uscată e mai puțin prețioasă ca una verde? 

Oare nostalgia, dorurile sau lacrimile curgând la vale pe chipurile noastre sunt mai puțin prețioase ca sentimentele sau stările acelea de euforie de joc, de chef nebun de viață?

 Oare raiul ar putea exista fără  opusul lui?

 Oare dacă am sta veșnic tineri, dacă veșnic celulele noastre ar rămâne înghețate pe loc oare nu am fi de fapt niște fosile? 

Viața curge nebună, ciclică, liberă și de netăgăduit și parcă are o singură favoare pe care o cere șoptit de la noi- “Omule ascultă-mi ritmul pentru că totul curge și restul este Serendipity.”

Adevărul e că în fiecare zi o luăm într-un fel de la capăt, cu fiecare respirație, cu fiecare nouă idee. Creăm ……apoi distrugem. Ne extindem ca mai apoi să ne retragem din joc, ne bucurăm ca mai apoi să ne întristăm, ne prindem în horă cu niște oameni cu care credem că vom continua drumul deși nu e așa. Suntem exact că acele râuri dacă vrei, explorând, curgând la vale printre canioane, munți, nori dolofani. Doar că fie că vrem să admitem sau nu, direcția în care curge râul acesta, punctul final care derivă din nașterea noastră e acela că vom înceta să existăm la un moment dat. 

Pentru că în fiecare zi, fiecare lună o luăm din nou de la capăt cu fiecare anotimp. 

Să îți zic un secret, dacă ai auzit vreodată de acele legende cu dinozauri, cu cetăți care au existat precum Atlantida acum mulți ani lumină, cu zei și eroi care s-au succedat de-a lungul timpului pentru ca acum să fie istorie, să fie puse la îndoială că au trecut pe aici..cândva…demult…. atunci cred că știi ce sugerez. 

despre schimbare, sursa Pinterest
despre schimbare

Nimeni și nimic nu e veșnic aici. Așa că ce ne rămâne de făcut este deschidem ochii larg așa cum deschidem fereastra sau ferestrele dimineața, să lăsăm să intre lumina în sufletul nostru, să-i dăm voie la noi în casă, să vedem ce fragilă și ce neprețuită e viața cu bătăile ei de inimă suave, cu gângăniile ei micuțe, cu fluturași ei care trăiesc un număr finit de zile pentru că azi e azi și nu va mai fi niciodată la fel. Și tot ce avem e această subțire pânză de păianjen pe care se proiectează toate bucuriile momentului. N-o trece cu vederea, s-ar putea să nu mai fie acolo mâine.

În încheiere aș vrea să vă evoc ceva ce am auzit la un autor foarte drag, Alberto Villoldo în cartea sa “Inima șamanului: Practicile și experiențele Luptătorului”-  Nimic nu e permanent. Suntem impermanență, efemeritate. Moartea este acel mister, acea minune incredibilă pe care poți să o accepți ca pe o aliată în ciuda fricii tale de a o vedea ca pe o inamică. Poți să o inviți să-ți fie prietenă, să meargă alături de tine și să te ajute să trăiești, să iubești neînfricat fiind inspirat de ea, îți va reaminti că a nu muri nu e același lucru cu a trăi. Nu mai e necesar să te ascunzi de impermanența vieții pentru că tot ce moare renaste. Știind asta vei avea un sentiment de pace în inima ta.”

Pe curând,

Marina

 

For English scroll down

Lovers over their heads swear in everlasting love, the fields full of poppies denote their greatness, the doldrums bloom on the bodies of the trees, the waters flow cheerfully, carried faster and more tumultuously, pushed by a force that guides their way to other rivers. . The joy of the chicken from the beginning of life makes him laugh out of everything. At the first fall it was hard or at the strange sounds it hears around … he laughs without question. That drunken joy that includes us in the long summer nights with the licorice that holds a concert just for us. We see play and joy everywhere, mustying, living, vibrating. HERE … HERE … HERE.

Ehhhhhh, but that won’t last long, the seasons will change, the times will change, the people we were then are gone. Our skin once softens like a petal of the violet becomes thinner with the frosts of the world to which we are witnesses and in winter it will appear.

Us, who are full of  the beauty sung in hymns or praises of poets or novelists, we flow, we run towards a reddish sunset of our life as a sign of impermanence, of change. Nothing stays frozen longer in the moment than it was given.

The flowers turn into ashes of herbs, but does that steal something from their beauty?

Is a dry leaf in the universe less precious than a green one?

Are nostalgia, longings or tears streaming down our faces are less precious than those feelings or states of euphoria of play, of madness for life?

 Could heaven exist without its opposite?

 If we were eternally young, if our cells were frozen forever, wouldn’t we actually be fossils?

Life flows crazy, cyclical, free and indelible and as if it has only one favor that it whispers from us – “Man listen to my rhythm because everything flows and the rest is Serendipity.”

The truth is that every day we take it somehow, with each breath, with each new idea. We create … … then we destroy. We expand and then retire from the game, rejoice and then grieve, catch up with some people with whom we think we will continue the road, even if it is not so. We are exactly like those rivers if you want, exploring, flowing down the canyons, mountains, chilly clouds. Only, whether or not we want to admit the direction in which this river flows, the final point that derives from our birth is that we will cease to exist at any given moment.

about change
about change

In closing, I would like to evoke something I heard from a very dear author Alberto Villoldo in his book “The Shaman’s Heart: The Fighter’s Practices and Experiences” – Nothing is permanent. We are impermanence, ephemerity. Death is that mystery, that incredible miracle that you can accept as an ally despite your fear of seeing it as an enemy. You can invite her to be your friend, to walk with you and to help you live, to love fearlessly being inspired by her, she will remind you that not dying is not the same as living. It is no longer necessary to hide from the impermanence of life because everything that dies reborn. Knowing this you will have a sense of peace in your heart. ”

See you soon,

Marina

marina

A firm believer. 100% WRITING WITH SOUL. I exist to write, I write to exist!

Lasă un răspuns

Close Menu