Zombii sau despre o fată versus preconcepțiile ei

o fată versus preconcepțiile ei

For English scroll down!

 Mă văd cu un picamăr în fața unui zid….nu, nu ca o Miley Cyrus de care te-ai crucit într-unul din videoclipurile ei ci ca o fată oarecare confruntată cu propriile ei neajunsuri. Nu știu dacă pot. Rădăcina aceea, pizmașă și otrăvită s-a întortocheat printre mădularele mele și mi-a înnegrit viziunea. M-a făcut să cred că nu pot exista fără această rezistență continuă a mea, această încleștare în fața a tot ceea ce mișcă.

-Cum te-ai gândit la mine? Nu trebuia….am zis de atâtea ori că s-a creat un automatism deja… 

-Ce cadou frumos! nu trebuia. 

-Pentru mine? Tuuuuu, ce invitație faină….. nu am cum eu, adică tre’  să fie o confuzie nu m-aș potrivi eu la masa aceea fițoasă. 

-Nu sunt suficient de m-m-m-m-m-m-magnifică. Niciodată!

Ar fi trebuit să stric zidul acesta de preconcepții demult da’ nu pot. Sunt neputincioasă.

Iau picamărul mai mult în joacă. Fac câțiva pași. Mă aflu acum la o distanță sigură de zidul de care vă zic, mă apropii de el cum se apropie oamenii care au coșmaruri în fiecare seară de ideea de a visa din nou…mai avansez…..mai avansez…..apoi sunt cât ai clipi din ochi…acolo.

Stomacul mi se răsucește. Mă trec fiorii. Tot ce miros e suspans, parcă mă transform într-un punctuleț și zidul se adâncește, se face și mai întunecat decât se vedea de la distanța comfortului meu.

Acum că m-am apropiat tot ce vreau e să mă întorc fugind înapoi. Plâng în interior. Nu mă cred în stare, ăsta e adevărul. Mă țin cu dinții de cei 5 inch care mă despart de el, ca un preludiu al unei confruntări iminente.

Tac…amuțesc așa cum fac de multe ori când am în față o chestiune serioasă. Dacă aș putea să-l dobor dintr-o lovitură….aproape izbucnesc în plâns.

Îmi îndrept picamărul și îi dau o lovitură delicată în timp ce câteva cărămizi încep să i se deșire din corpul de mortar, să se facă scrum, topite sub presiunea insistențelor mele de a mă elibera. Aud un ecou…sunt doar gândurile mele:

-Sunt limitată, nu am, nu știu, nu există un….punct! Prietenii te pot trăda, iubirea nu are cum să fie cu adevărat intensă. Trebuie să fie un chin să-ți faci o familie și să o întreții. E un chin și dragostea adevărată….vezi cai verzi pe pereți. 

Apoi o voce ridică tonul…cred că e chiar Zidul răzvrătindu-se:

-Nu fetițo, viața e dură… Înțelegi?! Eu te apăr de toată durerea din lume.

Pentru ce mă aperi? Mă pot apăra și singură….am replicat după care l-am înconjurat cu o privire din care ieșeau scântei.

-Banii sunt puțini, jobul poți să ți-l pierzi oricând…asta dacă îl ai. 

-Nu e treaba ta, Zidule! Felul în care am zis-o mă face să prind curaj….

-Fetito, viața e dură și tu nu ai fost făcută pentru asta!!!

preconceptii sursa Pinterest
preconceptii sursa Pinterest

 Al doilea țipăt al meu, al doilea scrâșnit în zid, a doua izbitură de peretele care-mi opune rezistență. 

-Fetițo, ce încerci să faci, crezi că ești liberă? Crezi că poți realiza orice? Fetiță, ai înnebunit, ai citit într-o carte sau ai văzut un film….o altă fantezie de-a ta și acum te crezi mare deșteaptă! Eu știu ce ai tu nevoie. Îți țin de multă vreme cald, am fost cu tine tot timpul, când ți-a fost greu și te-ai simțit mizerabil. Viața nu e o poveste frumoasă, fetițo. În viață câștigă cel mai fioros, cel care e mai nemilos și face combinații. Crezi că poveștile tale cu unicorni te vor salva? Lumea e rea, totul e pizmuit de ură, minciună, sunt războaie unde vezi cu ochii, în comentarii pe rețele sociale oamenii se poartă urât unii cu alții, e neputință, o să auzi la știri de foamete, de orgoliu și interese meschine. Crezi că o să vii tu cu Zen -ul tău și o să schimbi ceva? Apetisante idei dacă am fi fost într-un cerc de amatori la a trăi. Asta e lumea reală, Fetiță. Te vor mânca, de vie. 

AM STRIGAAAAT…

Cu venele negre de furie, crescând-mi la tâmple, furie îndreptățită față de demnitatea mea umană, față de intențiile mele sincere de a crede în ceva, altceva decât frică, ură și eliberând un sunet ascuțito-scârțâit îngrozit am avansat prin peretele de ură, de moloz adunat la picioare mele….. stropindu-mă la răstimpuri de pietre. Sângele țâșnind, ca dintr-o rană zgândărită pentru a o purifica. Acea  mare de durere și neputință despre care știam că e și realitatea noastră a tuturora stătea îmblânzită la picioarele mele. Am izbucnit în lacrimi pentru că era ca și cum aș vedea pentru prima oară. Observ că dincolo de zidul ăla nu era un spațiu gri și mizerabil cum mi-a spus Zidul. În mod neașteptat zidul de zombii și alte mizerii s-a făcut moloz la picioarele mele…eram în stare de șoc. Ce vedeam dincolo era tot ce mi-am dorit, tot ceea ce știam că ar putea fi dar îmi era prea frică să cred pentru că mă paralizase frica. Dragostea  a luat locul ei. Am câștigat în ziua aia, m-am recâștigat așa cum intuiam că sunt. În ziua aia am înțeles că nu poți, nu te poți construi fără a distruge acea parte din tine… Și dacă pentru a te regăsi e nevoie să demolezi o construcție care nu-ți mai servește la nimic…just do it. Acum e cel mai bun moment. Fă-o, țipă, strigă, scoate puroiul și durerea și frica din rană pentru că dacă nu se vor prăbuși peste tine când îți va fi lumea mai dragă….oricum. 

Disclaimer: Nici un lucru sau obiect nu a fost atins în producerea acestui fragment. Singurele distruse au fost preconcepțiile, acești zombii care ne bântuie uneori pe noi toți. Ce-mi doresc să fac cu articolul de față e să vă ating conștiința….nu mult….îndrăznesc puțin.

 Încă se mai activează chiar dacă am înțeles de unde vin și poate o cicatrice va rămâne acolo mereu ca marcă a acestor obstacole care mi-au presărat parcursul- propriile mele concepții despre lume. Însă de data asta e o altfel de marcă…e o insignă ca cele care stau ancorate pe căptușeala eroilor, a vizionarilor, a celor care au trăit pe deplin viața, care au crezut cu adevărat în ceva chiar și când nimeni altcineva nu a înțeles un rost. Pentru că în viață, testele se dau altfel și nu se termină cu note de FB. Pentru că uneori înseamnă să distrugi cu mâna ta o parte din tine. Știți că eu am lacrimi în ochi scriind asta…pentru că am fost aici….. am fost și voi fi mereu și o bucățică de haos….iar speranța mă ghidează să cred că doar haosul poate da naștere la stele dansatoare cum a zis nenea Einstein demult. 

Vă iubesc! Restul e Serendipity.

P.S: Ma emoționează până la lacrimi ce am scris aici…deschide cu grija, te rooog!

Pe curând, 

Marina

*****English Version

I see myself with a bump in front of a wall ….no, not like a Miley Cyrius that you came across in one of her videos but like a girl who was confronted with her own preconceptions. That root, the dreadful and poisoned, twisted among my members and blackened my vision. It made me think that I cannot exist without this continuous resistance of mine, this cleavage in front of everything that moves.

-How did you think about me? You should not have….

-What a beautiful gift! you should not have.

-For me? Yooo’, what a fine invitation … … I do not think it’s myself, that has to be a confusion I would not fit at that luxurious table.

I’m not big enough m-m-m-m-m-m-magnificent.

I should have broken this wall of preconceptions but I can’t. I’m powerless.

I’m taking the picnic and I’m now a safe distance from the wall I’m telling you, you approach me like people who have nightmares every night about the idea of ​​dreaming again … are just blinking their eyes … there. My stomach is twisting. I have got the chils down my spine. Everything that smells is suspenseful, as if I turn into a puncture and the wall deepens, becomes even darker than seen from the distance of my comfort.

Now that I get closer to everything I want to do is get back running. I cry inside. I do not believe in the state, this is the truth. I hold my 5-inch teeth apart from him, as a prelude to an imminent confrontation.

Tac … I mute as I often do when I have a serious issue before me. If I could take him down with one blow… .they were crying.

I straighten my beak and give it a gentle blow as a few bricks begin to tear away from the body of mortar and brick, to become ash, melted under the pressure of my insistence to release myself. I hear an echo … these are just my thoughts:

– I am limited, I do not have, I do not know, there is no …. Friends can betray you, love doesn’t have to be really intense. It has to be a torment, to make a family and to support it. It is a torment and true love… you see green horses on the walls.

Then a voice raises the tone … I think it’s the wall rebelling:

-No kiddo, life is tough … Do you understand ?! I defend you from all the pain in the world.

Why are you defending me? I can defend myself and myself…. I replied, then surrounded him with a glance from which the sparks came out.

– Money is scarce, you can lose your job at any time … if you have it.

-It’s not your job! I replied to the wall.

-Kiddo, life is hard and you weren’t made for it !!!

 My second scream, the second cracked in the wall, the second hit the wall that opposes my resistance.

-Kiddo, what are you trying to do, do you think you are free? Do you think you can achieve anything without me?

-Kiddo, you went crazy, read a book or watched a movie … another fantasy of yours and now you think you’re smart! I know what you need. I have been keeping you warm for a long time, I was with you all the time, when it was hard and you felt miserable. Life is not a beautiful story, kiddo. In life who he wins is the scariest, the most ruthless and makes winning combinations.

-Do you think your unicorn stories will save you? The world is bad, everything is full of hatred, lies, there are wars wherever you see with your eyes, in comments on social networks people treated poorly each other. It’s impossible, you will hear news of hunger, hunger and petty interests. You think you’re going to come with your Zen and change something here? Not bad ideas if we were in a circle of amateurs in living a life. This is the real world, kiddo. They will eat you alive.

I  S-C-R-E-A-M-E-D…

With the black veins of anger, growing in my temples, anger justified by my human dignity, BY my sincere intentions to believe in something other than fear, hatred and releasing a sharp, crunching sound, terrified I advanced through the wall of hatred , debris gathered at my feet … … splashing me on the rocks. Blood spurting, like from a scratched wound to purify it.

That great pain and helplessness I knew was our reality, and it was all crushed at my feet. I burst into tears because it was like seeing it for the first time. I notice that beyond that wall was not a gray and miserable space as the wall told me. Unexpectedly the zombie wall and other misery made rubble at my feet … I was in shock. What I saw was everything I wanted, everything I knew it could be, but I was too scared to believe because it scared me. Fear has taken the place of love. I won that day, I won as I was. That day I understood that you can’t, you can’t build without destroying yourself … And if in order to find yourself you need to demolish a building that is of no use to you … just do it. Now is the best time. Do it, scream, scream, take the hurt and the pain and the fear out of the wound because if they don’t crash on you when the world is dearer to you … anyway.

Disclaimer: No thing or object was damaged in producing this fragment. The only ones destroyed were the preconceptions, these zombies that sometimes haunt us all. What I want to do with this thoughts I am sharing is to reach your consciousness.

It is still activated even if I understand where they come from and maybe a scar will always be there as a mark of these obstacles that have sprung my way. But this time it is a different brand … it is a badge like those who are anchored on the lining of heroes, visionaries, those who have lived their lives, who truly believed in something even when no one else understood a sense. Because in life, tests are given differently and do not end with FB notes. Because sometimes it means destroying part of you with your hand. You know I have tears in my eyes writing this … because I was here … .. I was and will always be chaos …. hope leads me to believe that only chaos can give birth to dancing stars as Einstein said long ago . I love you! The rest is Serendipity.

P.S: I’m emotional to  tears for what I wrote here… open carefully, please! I let you below also the song that inspired me to write this.

See you soon,

Marina

 

marina

A firm believer. 100% WRITING WITH SOUL. I exist to write, I write to exist!

Lasă un răspuns

Close Menu