De la final la capăt sau cum să nu mai aștepți….

Nu mai aștepta!

De la final la capăt

For English scroll down

 Mereu am crezut că viața e un fel de puzzle, piese de puzzle care se asamblează inevitabil și conduc la situații neprevăzute. Privind în urmă poate vom înțelege. Sunt povești sortite să rămână un mister. Sunt gesturi care să fac dincolo de priviri în spatele cortinei. Noi nu suntem decât o plăsmuire a unui viitor încă nedeslușit și o umbră a unui trecut pe care nu-l putem repeta sau încă înțelege pe deplin.

 

 Amintirile nu sunt altceva decât un premiu de consolare. 

 

Mori încet, încet… unii zic că după 30 e moarte sigură. E lentă, e plăcută dar tot un fel de a muri e și se pune la metode de regretat cu stil, momentul când depui armele și intri în rând cu lumea, încetezi să mai cauți, să te mai întrebi, să mai experimentezi. Citisem pe undeva, într-un interviu dat de Andrei Șerban( Director de Teatru) că “din momentul în care vrei să-ți încadrezi viața într-un stil ca în expresia “stil de viață”  te auto-introduci de bună-voie  într-o cușcă. Viața însăși nu are nici un stil. Stilul fiecăruia de viață este închisoarea fiecăruia. “ S-a terminat. S-a dus…te vei lega constant de acea imagine statică a vieții, de vanitatea și orgoliul cum că lumea se reduce la tine, a ta, al tău, la stilul pe care îl ai de demonstrat. Acea reputație de care ții cu dinții  e o închisoare. În lipsa ei, posibilitățile rămân tot timpul în schimbare și tu deschis la toate influențele care ne vin. Asta înseamnă libertate= Adio reputație.

Chestia asta se întâmplă mai anevoios dar e nevoie de voință. Poate că începe cu un tremurat și se poate termina cu descoperirea vieții noastre. Destinația rămâne necunoscută. 

optiuni
optiuni

 

Corect?! Nu știm nimic…

 

Să luăm un exemplu concret. Să zicem că ești chiar acum undeva pe stradă, te grăbești să prinzi un autobuz. Cât timp aștepți, mai apare tot acolo în stație cu tine o tipă. Nu o cunoști, nu vă cunoașteți. Vă zgâiți una la alta și observi că ține la subsuoară o carte…e chiar cartea ta favorită. Nici nu mai contează…totuși ceva te intrigă în direcția ei. Auzi claxonul grăbit al microbuzului care tocmai a aterizat în stație. Nimic…cuvintele s-au încâlcit unele întra-altele  și la fel și cu șansa de a cunoaște pe cineva nou azi. Acum că ai lăsat șansa aceea de conexiune să treacă pe lângă tine … în fine… nu mai contează. Dar reține! Ai ales! Mereu ai de ales între a da un impuls, a începe cu ceva micuț, cu o abordare mai sinceră și deschisă față de tine și față de ei…lumea. Păcat….poate tipa aia ți-ar fi schimbat viața…. poate chiar în momentul acela ați fi purtat o conversație care să-ți stârnească atenția. Poate chiar ar fi avut potențial să devină cea mai bună prietena ta din viitor, un viitor căruia nu ai avut curaj să îi dai viață. Știu, am fost condiționați să nu facem greșeli, să ținem cu dinții de acea imagine a noastră de oameni cumsecade  cu roluri cumsecade în existența noastră de zi cu zi. Tic-tac! Tic-tac! Tic-tac! Totuși trece și dacă ai întreba vreodată un bătrân care e cel mai mare regret al vieții sale. Crede-mă pe cuvânt când îți spun- va invoca ca motiv principal de nefericire lucrurile pe care nu le-a făcut fiindu-i frică de necunoscut și agățându-se cu dinții de o falsă iluzie de confort și stabilitate. Adevărul e că nu există garanții în viață, doar alegeri sau cum scria pe un răvaș care mi-a picat mai demult-”Nimic nu există în afară de atomi și spațiul gol, restul sunt opțiuni!”

 

Pe curând,

Marina

 

****English Version

 

I always thought that life is a kind of puzzle, puzzle pieces that inevitably come together and lead to unforeseen situations. Looking back, maybe we’ll understand. There are stories destined to remain a mystery. There are gestures beyond the eyes behind the curtain. We are nothing but an embodiment of a still unclear future and a shadow of a past that we cannot repeat or still fully understand.

Memories are nothing but a consolation prize.

 

You die slowly, slowly … some say that after 30 it’s certain death. It’s slow, it’s pleasant, but it’s for sure a way of dying and it starts with methods of regretting with style, the moment you lay down your arms and enter the ranks with the world, you stop looking, you stop wondering, you stop experimenting. I had read somewhere that from the moment you want to frame your life in a style like in the expression “lifestyle” you voluntarily introduce yourself in a cage It’s over. Gone … you will constantly connect with that static image of life, with the vanity and pride that the world is reduced to you, yours, to the style you have to demonstrate. That reputation you stick to is a prison. In its absence, the possibilities remain constantly changing and you are open to all the influences that come to us. That means freedom = Goodbye reputation.

This thing is more difficult, but it takes willpower. Maybe it starts with a shake and ends with the discovery of our lives. The destination remains unknown.

Correct?! We don’t know anything…

 

lifestyle
lifestyle

Let’s take a concrete example. Let’s say you’re somewhere on the street right now, you’re in a hurry to catch a bus. While you wait, a girl appears in the station with you. You don’t know her, you don’t know each other. You both stare at eachoher and notice that she’s holding a book under her arm … it’s your favorite book…maybe! It doesn’t even matter anymore … yet something intrigues you in her direction. The hurried horn of the minibus that had just landed at the station wakes you up. Nothing … the words are intertwined with each other and so is the chance to meet someone new today. Now that you’ve let that chance of connection pass you by … well … it doesn’t matter. But remember! You choose! You always have to choose between giving a boost, starting with something small, with a more sincere and open approach to you and to them … the world. Too bad… .maybe that girl would have changed your life…. maybe even at that moment you would have had a conversation that would get your attention. Maybe she even had the potential to become your best friend of the future, a future you didn’t have the courage to give life to. I know, we were conditioned not to make mistakes, to stick to that image of us as being good people with good roles in our daily existence. Ticktock! Ticktock! Ticktock! However, the time passes and if you ever ask an old man what is the biggest regret of his life. Believe me when I tell you – he will invoke that the main reason for unhappiness is the things he did not do, being afraid of the unknown and clinging with his teeth to a false illusion of comfort and stability. The truth is that there are no guarantees in life, only choices or as it was written on a fortune cookie before me – “Nothing exists except atoms and empty space, the rest are options!”

 

See you soon,

Marina

marina

A firm believer. 100% WRITING WITH SOUL. I exist to write, I write to exist!

Lasă un răspuns

Close Menu