Dacă nu îți iei adio la timp, nu-ți mai iei niciodată!

Dacă nu îți iei adio la timp, nu-ți mai iei niciodată!

👣👀🤔🤔🤔🤔„Uneori, îmi imaginez viața ca pe o ladă imensă, un fel de ladă de zestre a bunicii, în care cu bună știință venim și punem, adunăm pungi goale de cadouri, relații de prietenie care nu ne mai reprezintă…”

For English, scroll down!

Nu, nu e o strofă de poezie care să ne facă să visăm. Nu e nici o poveste despre a ne despărți de cineva, ci mai degrabă de ceva. 👣👀🤔🤔🤔🤔Uneori, îmi imaginez viața ca pe o ladă imensă, un fel de ladă de zestre a bunicii, în care cu bună știință venim și punem, adunăm pungi goale de cadouri, relații de prietenie care nu ne mai reprezintă, amintiri despre cum ne-ar fi plăcut să trăim, o conversație dură peste care nu putem trece ușor, certuri cu părinții, călătorii lungi cu trenul la ceas de seară, iubiri neîmpărtășite, globuri uitate de la Crăciunul de acum cinci ani pe puțin, pe care s-a așezat cuminte praful, cuvintele pe care nu am îndrăznit niciodată să le rostim cu voce tare. Durerea că trebuie să zici doar ce se așteaptă ceilalți de la tine și nu ce vrei cu adevărat, taie. Ei bine, toate astea vor fi trântite, îndesate, sufocate în lada noastră cea veche.  Se pune rugina, o bat ploile și vânturile lumii noastre interioare. Nici gând să renunțăm la ea. Tricoul preferat în care ne-am purtat copilăria se află tot în acea ladă. Stă acolo îngâmfat, “se umflă în pene” de curajul pe care tot noi l-am dat. La ce te aștepți mai bun? Un tricou purtat odată de noi și acum de eternitate, nu are cum să se mai potrivească cu cei care suntem azi, mărimea s-a schimbat. Are însă fix dimensiunea potrivită pentru ca amintirea noastră despre el să încapă în lada cu atașamente.

adio atasamente
adio!

Îmi amintesc de o prietenă dragă și de obiceiul ei. O cheamă Ana. În casa ei poți găsi o ladă mare de zestre, acolo își ține toate “boarfele”,  aduse din dragoste, până când un miros morbid a pus stăpânire peste. Nu, nu e de la pliculețele anti-molii sau de la faptul că hainele s-au murdărit, ci pur și simplu vine de la imposibilitatea ei de a se detașa. Toate îndesate, 🎯🎯🎯împinse acolo de o rugăminte, de rugămintea să reziste în timp de dragul ei. Și m-am surprins și pe mine scotocind în lada ei, Dumnezeu știe ce căutam. Poate căutăm amintiri legate de mine și relația cu ea. Asta ar trebui să inspire compasiune, ce să zic?! Compasiune pentru niște oameni care cotrobăie printre vise, de fapt gunoaie ale conștiinței, amintiri despre toate acele lucruri care nu mai au ce căuta.

Poate o să mă întrebi încruntat….și ce să facem cu amintirile, cu obiectele cu valoare sufletească, cu oamenii?! Să le facem să dispară pur și simplu? Nici vorbă. Zic doar că ar trebui să ne luăm adio pentru că dacă nu o facem acum, nu o să o mai facem niciodată. Să ne luăm adio de la ideea că cine suntem în prezent se află în acea ladă.💙💙💙🌀

Să spunem rămas bun pentru că nimic nu durează este o dovadă de curaj. De ce? Pentru că după un timp de cărat în spate, vom realiza ceva.  Vom realiza că lada cu lucruri învechite se va mări pe zi ce trece până va acapara cu totul întreg spațiul nostru- minte, suflet, corp. Trecutul are asupra noastră puterea pe care vrem să i-o dăm. Și dacă nu ne luăm rămas bun de la atașamente, față de toate astea vom fi prinși la un moment dat exact ca musculițele care se zbat neajutorate în pânza păianjenului care nu iartă și are un nume. Se numește schimbare.🌠🌠🌠

For English, scroll down!

No, it’s not a piece of poetry to make us dream. There is not a story about breaking apart from someone, but rather from something. 👣👀🤔🤔🤔🤔Sometimes I imagine my life as a huge crate, a kind of grandfather’s dowry box, in which we come and go knowingly, gather empty gift bags, friendship that does not represent us anymore, memories of how we would like to live, a hard conversation that we can not easily pass through, quarrels with our parents, long train journeys at the evening clock, unrequited love, globes forgotten from the five years ago Christmas, on which the dust was laid; the words we never dared to say out loud. The pain that you have to say just what others expect from you and not what you really want, cut off. Well, all this will be slammed, stuffed, suffocated in our old box. Put the rust, the rains and the winds of our inner world. No way to give up on it. The favorite shirt we’ve been wearing is still in that crate. It stood there proudly, “swelling in the feathers” of the courage we have given. What do you expect better? A T-shirt worn once and now by eternity, can not fit with those who we are today, the size has changed. But it has the right size for our memories of it to fit into the box of attachments.

say goodbye  to attachement
say goodbye to attachement!

I remember a dear friend and her habit. Her name is Ana. In her home you can find a great dowry box, where she keeps all her “merry-go-rounds” brought out of love, until a morbid smell has mastered it. No, it’s not from the anti-mosquito bags or from the fact that the clothes are dirty, but it just comes from its impossibility to detach itself.🎯🎯🎯 All stuffed, pushed there by a prayer, by the request to resist in time for her sake. And I was surprised to find myself searching in her box, God knows what I was looking for. Maybe I was looking for memories of me and the relationship with her. That should inspire compassion, right?! Compassion for some people who tremble through dreams, in fact which is garbage of consciousness, memories of all those things that have nothing left.

Maybe you’ll ask me frowning … and what about those memories, objects of soul value, people ?! Let’s just make them disappear? No way. I just say we should say goodbye because if we don’t make it now, we will never again have the chance💙💙💙🌀 Let’s just say goodbye to the idea that who we are today is in that box. Let’s say goodbye because the idea that nothing lasts is a proof of courage. Why? Because after a while of caring in the back, we’ll do something. We will realize that the box of obsolete things will confiscate tour entire space – mind, soul, body. The past has over us the power we want to give it. And if we do not say goodbye to the attachments, we will be caught at all times like the bees that fight helplessly in the cloth of the spider who does not forgive and has a name. It’s called change.🌠🌠🌠

marina

A firm believer. 100% WRITING WITH SOUL. I exist to write, I write to exist!

Leave a Reply

Close Menu